LaTransition  Blog ANTIOH CANTEMIR (1709-1743)
|
ANTIOH CANTEMIR (1709-1743)
|
|
C. Negruzzi - 1838 Prinţul Antioh Cantemir s-a născut la Constantinopol în 10 septembrie 1709 din prinţul Dimitrie Cantemir şi Casandra Cantacuzino fica domnitorului Valahiei Şerban ce se trăgea din familia Împăraţilor greci. Din însoţirea aceasta Dimitrie a avut patru fii Constantin, Matei, Şerban şi Antioh, şi două fiice Maria şi Smaranda. Familia Cantemireştilor ce trage din tătari, precum ce vede din însuşi numele de Cantemir sau Han-Temur. Se ceteşte în istoria Imperiului Otoman scrisă de prinţul Dimitrie, că un Mârzac de la Crim a scris lui Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, că după tradiţia ţării sale, care e singura istorie a tătarilor, o creangă din familia sa ce locuise cu 160 ani înainte în Moldova şi se făcuse creştină. Acest Mârzac cunoscând pe prinţul Constantin de rudă, mergea adese de-l videa la Iaşi pe când el era domn Moldovei.
Casa lui Cantemir dase doi domni Moldovei, pre Constantin bunul lui Antioh, şi pre Antioh unchiul seu. Acesta mazilindu-se prin intrigile lui Brâncoveanu, domnul Valahiei, duşmanul Cantemireştilor, se trase la Constantinopol în casa sa, unde locuia şi fratele său Dimitrie când a născut pe Antioh. Însemnătoarele slujbe care Dimitrie făcuse Porţii în însărcinările ce avusese, şi meritul său hotărâră pe sultanul Ahmet III la 1710 să-i dea domnia unui principat care o avusese doi prinţi din familia sa. Dimitrie nu se amăgi de strălucirea tronului; dat la plăcerile studiei şi a vieţii filozofice, şi cunoscând din pilda predecesorilor săi puţinul temei ce putea pune pe făgăduinţele turcilor, nu voia a primi domnia, însă curtea Otomană ştiind decât folos îi putea fi un om vrednic şi cu duh precum era el în împrejurările în care ea se afla, nu contenii de a stărui propunîndu-i că el era singurul în stare a priveghea interesele acestui principat ce era ameninţat de năvălirea oştilor ruseşti şi făgăduindui că nu va da Vizirului şi celorlalţi rajiali marele sume ce se obişnuiau a se da la întronarea domnilor, ce mai vârtos i s-a dat din visteria împărătească douăzeci pungi de bani pentru întâmpinarea celor întăi cheltuieli. Aceasta îndublecă pe Cantemir. În acelaşi an se duce la Iaşi luând cu sine pe Antioh abea de zece luni. Nu trecu mult şi noul ocârmuitor se încredinţă de neţinerea făgăduinţelor Porţii; căci abea se suise pe tron şi primii silnice porunci de la vizirul Baltagi Mehmet pentru plata darurilor obişnuite, osebit de alte cereri cu totul împotrivnice făgăduinţelor date. Astă purtare a Turcilor cătră el şi asprimea cu care ei tractau pre poporul Moldav, îi însuflără cugetul de a scăpa ţara de tirania Porţii, şi a mântui pe creştini supuşii săi de jugul cel greu a păgânilor. Venirea marelui Petru şi propunerile ce acest stăpănitor îi făcu, se părură lui Cantemir un prilej ce îl trimitea Providenţa pentru împlinirea scopurilor sale. Încheind un tratat cu Petru, nu-l putu aduce în săvârşire din pricina nenorocitei campanii de la Prut din luna gemaziul-evel, care resturnă toate proiectele sale. Silit a fugi în tabăra rusească se puse sub protecţia lui Petru. Monahul rus nu voiea a şti aceste restălmăciri utâte pe care politica le iscodeşte în toate zilele împotriva înpliniriei tractatelor. Aşa dar, cu toată poziţia critică a oştelor sale şi îndemnurile multor curtezani care-i ziceau că un singur om nu trebui să cumpănească interesul unei armii, nu primi nici de cum a da Turcilor pre prinţul Moldavei ce şedea ascuns în careta Ţarinei fără a-l şti nimeni, de şi Poarta cerea aceasta ca cel întâi articol a tratatului ce se făcu între ambe puteririle. „Sânt mai bucuros a da Turcilor, zice acest stăpânitor cu o mărinimie adevărată împărătească, toată ţara mea până la Kursc, căci dând-o îmi rămâne nădejdea să o pot iarăş relua; decât să mânjesc cuvântului meu, dând pe un prinţ ce şi-a lăsat ţara pentru dragostea mea”. Dimitrie urmă pe Petru în Rusia. Acest Monarh spre recunoştiinţa slujbelor sale şi despăgubire, îl numi prinţ Rusesc atârnat numai de persoana Împăratului, şi îi dete prept de viaţă şi moarte asupra a o mie de Moldavi ce-l urmaseră în Rusia. Îi dărui şi un însemnător numer de moşii şi sate, cinstindu-l în toată viaţa cu încrederea sa şi chiemându-l la toate sfaturile sale, atât în vreme de resboi cât şi de pace. Antioh ce era atunci de doi ani, fu trimis mai întăi la Harcov în Ucraina, pe urmă la Moscova şi la Petersburg ca să fie crescut. Tatăl său fiind însul un om învăţat şi cunoscând multă disposiţie spre învăţături în fiiul său, îl puse sub dascăli iscusiţi. Cel întăi învăţător cel dete lui Antioh fu un grec numit Kondoidei, care mai apoi stătu şi arhiereu în Rusia. Dar prinţul Dimitrie nu era din părinţi din acei carii se încred în vrednicia dascălilor şi se socot descărcaţi de îndatorirea care natura şi religia le da a privighea însuşi edicaţia copiilor lor; prin urmare voind a-l avea pururea în ochii săi, îl şi luă cu sine în călătoria ce făcu cu Petru la Derbent în anul 1722. În călătoria aceasta studiile junelui Antioh n-au fost curmate. Toate momentele în care era slobod le întrebuinţa cu citirea. Afară că sub povăţuirea unui părinte deosebitele ţări pe unde trecea era ca o carte deschisă dinaintea ochilor ceia ce îi da un nou fel învăţătură, la care tatăl luător-aminte deprindea de timpuriu pe fiul său: năravurile, religii, comerţu, producte a pământului, nimic nu lăsa necercetat. Cu prilejul acesta, Antioh rămase doi ani la Astrahan, în care vreme îşi urmă umanioarele. La înturnarea sa din călătoria aceasta în anul 1723, prinţul Dimitrie bolnăvindu-se foarte, făcu o dieată deşenţată şi vrednică de însemnat prin care roagă pe Împăratul să numească moştean averilor sale pe acela dintre fii săi care prin aplicaţie la arte şi ştiinţi se va face mai destoinic a sluji Statului; adăogind, că crezând în mai micul său fiu mai multe dispoziţii decât în cei mai mari, îl socotea şi mai vrednic de a-l moşteni, dacă mai în urmă prin o purtare contrarie nu va amăgi bunele nădejdi ce avea de dânsul. Prin testamentul acesta, Dimitrie da dovadă de stimă ce făcea de mai micul său fiu şi de simtimente de recunoştiinţă de care era pătruns pentru Monarhul bine-făcătorul său. În acelaş an muri la moşiile sale din Ucraina. Înfocarea ce prinţul Antioh arătase către învăţătură nici cum nu se potoli. Întemeierea Academiei împărăteşti de Sant-Petersburg făcută de Ţarul la 1725, aţâţă emulaţia sa. Întreprinse în această Academie un curs de studii metodic şi necurmat sub direcţia a iscusiţi profesori ce împăratul adunase de pretutindeni. Înaintirile sale fură repede. Învăţă matimaticile sub vestitul Bernoully, fizica sub Bilfinger, istoria sub Beyer, filozofia morală sub Gross, care îl aduce la învăţarea belelor-litere, şi care, precum însul mărturisea, îi dase gustul acel hotărât ce avu pururea mai apoi pentru literatură; însă mai mult decât ori care alte ştiinţe, prefera filozofiea morală care, zicea, este ştiinţa omului ce îl învaţă a se cunoaşte, a se povăţui, şi a se face folositor societăţii. Înţelegând şi de câtă trebuinţă este pentru un creştin a ţinea în drepte mărginiri iubirea cercetărilor curioaze şi a speculaţiilor metafizice, nu lăsa în uitare studiea sfintei Scripturi. Simfoniea psalmilor în limba rusească, ce o tipări curând după ce îşi săvârşi cursul academic, este un monument a respectului seu pentru cărţile sfinte. Academia, care admirase superioritatea şi întinderea talentelor prinţului Cantemir în cursul învăţăturilor sale, îl alese curând de mădular al seu, în nădejde de a-l avea într-o zi cap. Întrând în corpul cavaler- gardilor a cărora Petru II, atunci mare duc a Rusiei, era comandant, acest june prinţ ce iubea literele şi stima pe cei care le cultiva, luă în multă prietenie pre Antioh şi îi căpătă o leiteninţă în regimentul gardei Preobrajenski, care îi dete rangul de colonel în armie. Pe atunci prinţul Cantemir se găsi încurcat în doă proţese pentru dieata tatălui seu. Trebile şicanei nu se învoiesc cu ecserciţiile unui ostaş, cu atât mai puţin cu studiile şi viaţa filozofică. Vremea ce o perdu în judecăţi, era acea pre care el o jălia mai mult. Un proces era cu prinţesa de Hesa-Homăurg născută Cnejină Trubeţcoi maştiha sa ce se măritase de al doilea cu prinţul de Hesa-Homăurg, pentru partea de moştenire ce ea cerea din averea prinţului Dimitrie. Acest proces fu judecat de înaltul sfat şi câştigat de familia Cantemirească. Celălalt era pentru moştenirea părintească, căci murind Marele Petru până a nu se pune în lucrare testamentul lui Dimitrie Cantemir, fiul său Constantin puse stăpânire pe toate averile prinţeşti sprijinit fiind de socrul său Kneazul Dimitrie Galiţin, care în vremea minorităţii lui Petru II era a tot puternic în sfat, amăjind pre junele Ţar că prinţul Dimitrie numise moştean pre mai marele său fiu. Prin aceasta, Antioh pemase mai fără nici o avere, până la suirea pe tron a împărătesei Annei. Murind împăratul Petru II la 1730, prinţesa Anna atunci Ducesă de Kurlandia fiica Ţarului Ivan ce împărăţise împreună cu Petru I mai micul său frate, fu declarată regentă imperiei de cătră inaltul sfat. Cnezii Dolgoruci avuseseră multă putere la curte cub Petru II , care era să ce însoare cu o fată din familia lor, şi avea încă multă în sfat. Ei mijlociră a se da corona Annei cu paguba Elisabetei, care de şi nevârstnică era chiemată la tron atât după dreptul naşterei cât şi după dieata lui Petru I şi a Ecaterinei părinţilor sei, socotind că o prinţesă care le va fi datoare cu tronul, va primi mai lesne planul lor. Cneazul Vasile Luchici Dolgoruc alcătui articulele ce ea trebuia să jure şi să iscălească până a nu lua stăpânirea. Prin această alcătuire toată puterea era în înaltul Sfat, şi împărăteasa nu-şi păstra decât titlul. Ea jură de a le păzi, dar mulţi din cei mari prepuind că Dogorucii priveau mai mult la partnicul lor interes decât de la al patriei, înjghebând o partidă contrarie care avea de căpitenie pe Cnezii Cercascoi şi Trubeţcoi. Cantemir se uni cu ei asupra Dolgorucilor, şi la sosirea împărătesei la Moscova fu însărcinat de partizanii sei să alcătuiască memoarul ce iau înfăţoşat rugînd-o a nu se pleca scopului Dolgorucilor. Acest memoar îi arăta că articulele ce ea jurase n-au fost făcute de toată mădulările Sfatului, ci numai de Cneazul Vasile, ş. cil. Împărăteasa se uni la propunerile aceste, şi cerând actul convenţiei pomenite îl rupse, strică înaltul sfat şi înfiinţă sfatul de cabinet alcătuit mai ales din acei ce făcuseră făptuitorii acestei prefaceri. Prinţul Cantemir care avusese însemnătoare parte în cauza aceasta, merita toată recunoştiinţa acestei Prinţese; el însă nu voi a primii nici o răsplătire, care îi dete un nou merit cătră Ţarina. Trebile casnice şi ale statului în care Cantemir avusese parte în ambe împrejurările pomenite, nu-l putură înturna de la ocupaţiile literare.Vrând a se face folositor Rusiei, pre care o privea ca o noă patrie a sa, compuse cea intăi satiră neavând încă douăzeci de ani. Ura care cei mai mulţi Ruşi arătau pentru aşezemintele marelui Petru, îi dete ideea. De mai multeori fusese martor cărtirilor lor, şi socoti că cel mai sigur mijloc de a dezrădăcina oarecare prejudeţe era de a le arăta cît sânt ele de ridicole, şi că ruşinea va isprăvi mai ales aceea ce nu putea săvârşi dreapta judecată. Aşa dar ămplu actă satiră de toate tânguirile grosiere ce se văd în ea, şi care erau din cuvânt în cuvânt chiar acele ce le auzise adeseori. Nu se amăji. Oamenii de duh primiră cu aplaude astă satiră fără a cunoaşte pre autor, şi se gândiră a împrăştia copii. Arhiepiscopul de Novgorod, unul din oamenii cei mai luminaţi a Rusiei pe atunce, felicită pe autorul anonim prin versuri. Crolic arhimandritul de Novospaski făcu iarăşi versuri latine în lauda sa. Laudele arhiepiscopului erau cu atât mai de însemnat, că în astă scriere a lui Cantemir erau multe loviri asupra ignoranţiei Klerului şi mai ales asupra Episcopilor. Prinţul Cantemir spre recunoştiinţă, îi adresă a treia satiră, căci după cea întăi, el mai publicase una care fu primită nu cu mai puţină plăcere. Chipul cu care în ele ia în râs abuzurile şi prejudecăţile, şi bunele instrucţii ce dă, a făcut că multe versuri din ele trecură de proverburi în gura poporului până astăzi. Cea întâi dovadă de recunoştiinţă ce primi Cantemir de la împărăteasa, fu un dar de o mie case de ţerani. Fraţii şi o soră a sa, carii avuseră puţină parte din moştenirea părintească, primiră acemenea dar. Acest început de favor spăimântă pre curtezani şi mai ales pre Cneazul Galiţin socrul lui Constantin mai marele frate a lui Antioh, ce se temea ca nu cumva acesta prin creditul seu să întoarcă moşiile părintelui seu ce cu nedreptul i le luase. Îndublecă pre împărăteasa de a-l timite în vre o curte străină în calitate ministru. Asta prinţesă se stânjinea pentru juneţea Prinţului Cantemir, dar conte Biren sau Biron, duca de Curlandia ce era a tot puternic la curte, hotărâ pe împărăteasa. „Nu te îngriji pentru vârsta lui Cantemir, îi zise, eu îi cunosc şi răspund de vrednicia sa”. În urmare, de şi avea numai douăzeci şi trei ani, fu numit ministru lângă riga Marei Britanii, pentru a restatornici buna armonie care de câţiva ani se curmase între ambele puterile. Prinţul Cantemir cunoscând de cât folos îi putea fi o călătorie în ţările străine spre a dobândi noue cunoştinţi, primii cu bucurie însărcinarea sa. El zicea la prilejul acesta, că se încredinţase din cercare că pentru a trage cineva vre un folos din călătorii, trebue a fi înzăstrat cu cunoştinţele şi principiile ce le dă studia şi buna educaţie, fără care cânt vătămătoare pentru duh şi pentru năravuri: că pentru aceasta atâţi juni pre care-i trimit să călătorească, nu aduc în patriea lor de cât viţiurile altor ţări. Purcegând de la Moscova la 1 Ianuarie 1732, luă drumul prin ţeara Nemţească şi Ollanda, unde făcu o alegere de bune cărţi şi însărcină pre un librar de la Haga ca să tipărească Descrierea istorică şi geografică a Moldovii scriere maniscriptă a părintelui său. Sosind la Londra în luna April, se făcu îndată cunoscut ca un vrednic om de stat. Negoţiaţiile sale isbutiră a aduce trebile după dorinţa curţilor. În urmare, Milord Forbes, mai apoi Conte de Grenard, fu numit ministru plenipotent lângă curtea Petersburgului. Şi împărăteasa Rusiei dete asemenea titlu Prinţului Cantemir. Vremea slobodă ce-i lăsau ocupaţiile ministerului seu, întrebuinţa cu literatura. Casa lui era locul întâlnirei învăţaţilor pre care îi trăjeau reputaţiea sa şi buna primire ce le făcea. Plăcândui limba Italiană, o învăţă atât de bine încât de a se crede când vorbia sau scriea că era chiar Italian. Începu a traduce în limba aceasta subt achii D. Polli istoria Otomană a părintelui său, iar alte ocupaţii nu-i deteră vreme a o sfârşi rămănând manuscriptă. Tot la Londra traduse şi dialogurile D. Algapotti asupra luminei; şi autorul lor îi mărturisi recunoştinţă în ediţiea ce a făcut cărţii sale la Neapoli în anul 1739. Cantemir era deobştie stimat în Londra nu numai de orăşeni ci şi de curte, şi mai ales de regina Carolina care ştiea a deosebi meritul, şi după a căria cerere puse să traducă şi să tipărească englezeşte istoria de care am pemenit. Trebile politice şi studiile serioase nu-l putură însă înturna de la marele obiect ce-şi propusese cu satirile sale. Începu o a patra satiră în anul 1731 adresată muzei sale, după imitaţiea famoasei satire a lui Boalo cătră duhul seu, ce începe prin versul acesta: C’est a vous, mon esprit, a qui je veux parler. Sânt opt satire a lui. Începute şi o a noua în cel de pe urmă an a vieţii sale, în care voiea să arăte în ce stă după filosofic, şi mulţi din acei ce se socot filosofi ar fi putut cunoaşte cât sânt de departe de scopul cel adevărat: din nenorocire boala nu-l îngădui a o sfârşi. Nu vru a tipări pre celelalte opt; le trimise numai manuscripte împărătesei Elisabetei după suirea sa pe tron. Aice am putea vorbi de frumuseţele şi defectele acestor scrieri; dar publicândule lăsăm pre cititori a le judeca, arătând că scopul autorului era de a desfiinţa prejudecăţile unei naţii abia în leagănul luminării sale, căci, zicea, nu este alt chip de a le îndrepta decât arătând ridicolul lor. Înainte de el era în Rusia cântece rimate, dar poezii mai însemnate nu fuseseră, pentru aceia el e socotit ca cel întâi fondator a Parnasului rusesc. El mai întăi introduse versele albe sau perimate în limba rusească, traducând pre Anacreon şi Epitrele lui Oraţie în care isbuti foarte bine. Aplicaţiea la învăţături îi adăogi o flucţie la ochi cu care rămăsese din vărsat. Întrebuinţă în zadar tot felul de medicamente. Reputaţiea D. Gendron medicul regentului Franţei, îi trase la Paris în 1736. Acest iscusit medic isbuti a aduce ochii sei în mai bună stare, şi după doi ani când veni ca ambasador, îi vindecă desăvârşit. Să ne înturnăm acum la ministerul lui Cantemir. Franţa nu putea privi cu nepăsare alianţa ce făcuse Rusiea la 1734 cu împăratul Nemţesc asupra Porţei, şi mai vârtos isbândele armelor ruseşti sub comanda feld marşalului Miunih. Se grăbi a intra mediatoare între împăraţi, după care se şi închei tratatul de Belgrad atât de vătămător pentru creştinătate. Curtea Rusiei văzânduse părăsită de aliatul seu, a căruia arme nu fuseseră porocite, întră şi ea în negoţiaţii. Nefiind atunci ministri ruseşti la Paris, ministrii Franţei de la Londra, mai întăi D, de Bussy şi apoi D. De Cambise negoţiară cu prinţul Cantemir, care mijloci la Curtea Franţiei să trimită un ministru la Petersburg şi a Rusiei la Paris pentru a restatornici buna înţălegere. În urmare, Cantemir fu rânduit la 1738 a se duce la Franţa în calitate de ministru plenipotent, la care prilej împărăteasa îl numi Şambelan. Curtea de Versalia numi îndată pe D. Markez de Vaugrenant ambasador în Rusia, dar după neprimirea acestuia se rândui D. De la Chetardie, şi până la mergerea lui fu însărcinat D.d’Aillon ce se afla atunci în Rusia. Cantemir sosi la Paris în luna lui Septembrie 1738. Nu putu îndată avea audienţă de la regele, pentru că caracterul de ministru plenipotent nu avea drept la aceasta. După stăruinţa lui Cantemir, Curtea schimbă eticheta întru aceasta, şi el avu mulţemirea a aduce la bun sfârşit negoţiaţia păcei cu Turcii în care Franţa intră ca mediatoare. În vremea aceasta, împărăteasa Rusiei numi pre Cantemir ambasador estraordinar, după care primi audinţă pe la sfârşitul lui Decembrie, îndată ce Marchezul de la Chetardie purcese pentru ambasada Rusiei. Murind Ţarina Anna la 1740, această moarte prin urmările ce avu, îl puse într-o situaţie critică pentru un ministru depărtat de curtea sa. Anna lăsase moştenitor pre nepotul seu Ivan, ce era abea de cîteva luni sub reginţa Ducăi de Curlandia, dar revoluţia ce urmă desfiinţă testamentul Annei, şi prinţesa Elisabeta, care avea dreptul la tron, fu proclamată împărăteasă. Elisabeta cunoscând meritul prinţului Cantemir îl numi sfetnicul de taină, şi avea gând a-l alege guvernor micului Ţarevici fiul seu; dar întâmplările îl scăpară de o însărcinare care ori cât era de onorabilă, el o privia ca un mormânt a libertăţii sale. Pe la sfârşitul anului 1742, perdu pre vechiul seu prieten Cneazul Cerchescoi mare cancelar, ce ştiuse prin iscusinţa sa a-şi ţinea locul, strecurânduse printre toate revoluţiile ce resturnaseră atâţi curtezani. Acest Cneaz avea hotărâre a lua ţinere pre Cantemir. El de şi avea multă înclinare pentru juna Cnejină dar ridicarea Cneazului Cerchescoi la vrednicia de mare canţelar, ce pre ori care altul l-ar fi grăbit a săvârşi această căsătorie, făcu pre Cantemir a se lăsa, zicând: că o înrudire cu cel întăi ministru a împărăţiei nu putea fi decât potrivnică liniştei pre care el atât o doria; că se temea de a se încurca în trebile statului, când mai vârtos căuta a se depărta pentru ca să se hărăzească cu desăvârşire ştinţelor şi literaturei. Nu mult după moartea Cneazului Cerchescoi, fiica sa se mărită după Conte Şeremetev. Până aici am vorbit numai de aceia ce privia ministerul lui Cantemir în Franţa: să ne înturnăm acum la vieaţa sa literară. Sosind la Paris, întâia lui îngrijire fu a face cunoştinţa învăţaţilor din astă capitală. În mijlocul ocupaţiilor ambasadei sale, păstră o aşa mare linişte a duhului, încât fu tot-d’auna în stare a hărăzi o parte a vremei sale gustului ce avea pentru învăţături. Într-un oraş unde plăcerile se înfăţoşează din toate părţile şi în vârsta strelucită de a le gusta, petrecea o viaţă filozofică şi singuratecă. Societatea sa se mărgini multă vreme numai în un numer de prieteni, pre carii încă nu-i vedea în toate zilele. Adese ori i se întâmpla a şedea închis în cabinetul seu o parte din săptămână. Învăţătura, la care mai mult se aplică după venirea sa în Franţa, fu Algebra. Compuse un tractat în limba rusească, care a remas manuscript. El avea mari simtimente de creştinism. Adese zicea că înzadar căştigă cineva lumini când ele sânt cu paguba relegii; că cu cât e omul mai pătruns de învăţătura ei, cu atât mai mult cunoştinţele omeneşti sânt spre folosul societăţii. „Filozofia, adăogia, face pre om virtuos numai în vorbe, şi un creştin trebuie să fie şi în fapte.” Cetise cele mai bune cărţi bisericeşti. Bosuet era eroul seu. Adunase în biblioteca sa cea mai mare parte din scrierile acestui mare prelat, onorul Franţei şi una din cele mai mari lumini a bisericii Galicane. Nu se putea sătura de a ceti şi a admira cartea sa de politică sacră. Principiile unei politici trase din sfânta Scriptură, nu putea a nu plăcea unui ministru care se povăţuia de filozofie şi de interesele omenirei, iar nu de scrierile lui Machiavel sau de vicleniile cabinetului; căci-zicea-politica nu ar trebui să aibă alt obiect decât de a face pre oameni fericiţi; titlul de părinte al popoarelor s-ar cădea să fie tălmăcirea a celui de stăpănitor; interesele Domnului şi a norodului să meargă pururea împreună; şi dacă stăpănitorii pot a-şi cumpăra siguranţa şi odihna cu preţul sângelui supuşilor lor, ei ar călca legile naturei, când iar privi ca pre nişte unelte a ambiţiei lor. Aceste era macsimile pe care prinţul Cantemir întemeia politica sa. El privea tractatele care stăpânitorii fac între ei ca pe nişte monumente mincinoase în loc de a fi învoieli de prietenie, şi întru o zi viind de la teatru unde văzuse câţi va miniştri, nu mă pricep, zicea, cum pot merge liniştit la teatru când a iscălit moartea a o sută mii de oameni. Se publicasă răsboiul. În vremea aceasta, sănătatea sa mergea scăzând. De şi mânca foarte puţin, nu putea mistui nimic. D. Gendron îi rândui apele de Plombières unde se duse în 1741, şi de care cunoscu uşurare, precum şi de medicina Demoazelei Stefene pre care o luă după sfătuirea acelui medic; dar în vara acelui 1743, vrând a se duce iarăşi la apele pomenite, de şi D. Gendron îi opria, nu putu să le sufere şi se înturnă la Paris mai bolnav. Văzând că boala sa creşte se dete pe mâna mai multor medici, care îl aduseră în stare pe la sfârşitul anului de a nu mai putea eşi din casă. Pân’atunce, boala sa era numai o mare slăbiciune de stomac, dureri de şele şi nedormire; pe urmă veni o mică ferbinteală şi apoi puţină tusă. Doctorii îl încredinţară că n’are a se teme pentru pept, iar un prieten al seu care se temea din potrivă, îl sfătui să facă o călătorie în Italia pentru schimbarea climatului. Cantemir ceru voe la curtea sa de a petrece vara la Neapoli. Voia zăbovind, când veni, el nu mai era în stare a călători atât din pricina timpului cât şi a boalei. Acum nu mai remâsese îndoială că peptul său era atacat. D. Du Monlin pre care l-a chiemat în sfârşit , începu a-l trata pentru plămâni, dar nu putu învinge reul care se înrădăcinase. Laptele de capră îl mai uşură puţin. În tot cursul acestei boale ce ţinu aproape de şese luni, Cantemir petrecea cu cetirea, urmărindu-şi şi datoriea ministerului seu până în ajunul morţii. În această vreme traduse moralul lui Epictet în limba rusească. Gustul învăţăturei îl perdu numai cu câteva zile înaintea morţii. Un prieten care nu-l părăsi în tot cursul boalei, văzându-l că se apropie sfârşitul, într-o zi când îi cerea tractatul de prieteşug a lui Ciceron, luă prilej dintr-un loc unde se vorbeşte de datoriile respective care această virtute cere de la prieteni, pentru a-i spune primejdia în care îl vedea şi a-i arăta că era vreme a-şi pune la cale trebile casnice şi a-şi căuta de suflet. Cantemir primii astă sfătuire cu o supunere pilditoare, zicând prietenului seu că prin aceasta i-a dat o dovadă adevărată de prieteşug şi că se pleacă a face ori ce relegia cere de la el, ca un filozof creştin. Ceru cartea înălţării spre Dumnezeu a lui Bosuet dorind să o cetească. Să urmăm adăogi, cetirea ce am început a cărţii prieteşugului pentru ca să ne însuflăm de astă virtute mângâitoate. În adevăr, plăcerea prieteniei, atât de rar cunoscută de cei mari, pentru că ei se iubesc numai pe sine, era aceea la care prinţul Cantemir era mai simţitor, privinduo ca cea mai dulce legătură a societăţii; şi prin urmare zicea, că nimic nu-l mângâie mai mult în lunjile sale suferinţe, precum de a vedea un mic numer de prieteni ce nu-l părăseau. Între prietenii cei nu trebue a uita pe prinţul Carol ( Charles) mare comis de Franţa şi de Dna Ducesa d’Aiguillon dintre cei mari, şi pe D. de Maupertuis dintre învăţaţi, carii când zăcu îl vizitau în toate zilele. Cătră sfârşit Cantemir dori să i se vorbească numai de relegie, plecânduse cu totul la hotărârile Provedinţei.” Ideea morţii, zicea într-o zi, care mă spăimântase întăi, mă mângăie acum , văzând că bine de la cel ce-mi dat vieaţă”. În cele de pe urmă zile a sale, mărturisinduse la duhovnicul seu, în ziua de paşti şi a doa zi ascultă liturghia în paraclisul seu şi se comunică; dar a treia zi ne mai fiind în stare îşi făcu dieata prin care dete dovezi de iubire ce avea cătră sora se cea mai mare pre care purure o stima, căci amândurura le plăcea literatura şi ea în scriea adese greceşte, italieneşte sau franţuzeşte. Ceru ca trupul seu bălsămânduse să fie dus în Rusia şi depus în monastirea unde era tatăl seu îngropat. Nu-şi perdu simţirea până-în cel de pre urmă moment. La 11. April în sâmbăta săptămânii luminate pe la şese ceasuri de seară ce sfârşi făcând semnul Crucei, în vârstă de trei zeci şi patru ani şi şepte luni. La deschiderea trupului se cunoscu că boala sa fusese o idropisie de pept precum D.du Moulin o judicase. Prinţul Antioh Cantemir avea un duh drept, împodobit şi sănătos. Cetirea şi meditaţia îi daseră o mare cunoştiinţă de trebi. La întâia înfăţoşare se părea de un caracter foarte rece, dar astă părută receală peria pe nesimţite când se afla în societatea persoanelor ce-i plăcea. Umorul seu melancolic venea mai mult din pricina îndelungatelor sale suferinţi de cât din înriurirea climatului Rusiei. El era vesel cu prietenii sei pre care iubia a-i îndatori. Vorba sa era plăcută şi temelnică fără trufie şi îngânfare. Iubia satira, însă satira aceia care face să ridă pre oameni înţelepţi şi virtuoşi. În trebile sale era foarte regulat, şi judica că datoriile nu sânt semne de mărire. De o complecţie delicată de şi nu era frumos, avea însă o fisionomie spirituasă şi plăcută. Grăia ruseşte, româneşte, latineşte, franţozeşte şi greceşte; înţălegea limbele elenă, spaniolă, slavonă şi engleză. Scrierile sale în limba rusească sânt, afară de simfonia psalmilor tipărite în juniea sa, o colecţie de poezii manuscripre cuprinzând, satire, fabule, ode ş.a. dedicate împărătesei Elisabetei. Începuse şi un poem eroic numit Petreida în lauda parelui Petru, care însă remase neisprăvit. Un tractat de Algebră, reflecsii asupra prosodiei, câteva cântece ce se cântă şi astăzi în Rusia, şi traducţiile următoare : 1. Despre pluralitatea lumelor cu note. Tipărit la Petersburg.2. Istoria lui Iustin.3. Epitrele lui Oraţie, traduse în versuri perimate.4. Odele lui Anacreon, asemene.5. Corlelie Nepos.6. Tabloul lui Cebes.7. Scrisori Persane.8. Moralul lui Epictet.9. Dialogurile Italiene a D. Algarotti asupra luminei. Se apucase de un dicţionar rusesc şi francez. Aduna materialuri şi pentru o istorie a Rusiei, dar nu-l îngădui moartea a le sfârşi. Nu pomenim de acea scriere asa, care dacă ar eşi la lumină ar fi făr’ndoeală foarte preţuită, adecă de relaţiile ce a trimis curţei sale despre trebile şi interesele celor întâi curţi a Europei, care sânt toate bine scrise, şi cele mai multe chiar cap d’opere. Lăsă, o bibliotecă aleasă de cărţi franţuzeşti, italiane, engleze, latineşti şi greceşti C. Negruzzi 1838 – A prefaţat traducerile din ruseşte a lucrării „SATIRE ŞI ALTE POETICE COMPUNERI DE PRINŢUL ANTIOH CANTEMIR.”cu viaţa acestuia.
|
|
|
